Iulia Verdeș e genul de om pe care îl descrii greu dacă îl descrii din exterior. Prietenii ei o caracterizează cu o listă care sună aproape imposibil de reunit într-o singură persoană: dinamică, ambițioasă, punctuală, implicată și… devreme acasă. Ultimul detaliu mi se pare cel mai interesant. Nu pentru că ar fi o revelație despre ea, ci pentru că spune ceva despre felul în care o știu cei apropiați: cineva care arde intens, dar știe și când să se oprească.
Iulia Verdeș e o actriță tânără care, în 2014, trecuse cu brio de preselecția Galei HOP, Gala Tânărului Actor. Juca în filmul „Ultimul Zburător”, în piesa „Brânză topită” regizată de Mihaela Sârbu, preda actorie la Școala Micile Vedete și reușise să trimită la Cannes două filme scurte realizate cu elevii ei. Și, la un moment dat, pe platoul de filmare, tricota. Fulare. Câte unul la fiecare producție.
O zi de lucru care nu se termină niciodată cu adevărat cu Iulia Verdeș
Mulți oameni cred că un actor are liber atunci când nu joacă. Iulia Verdeș a explicat, cu o limpezime dezarmantă, de ce e o iluzie.
În zilele cu spectacol, dimineața începe cu ceea ce ea numea „igiena actorului”: exerciții de respirație, dicție, puțin dans „ca nebuna prin casă”, vocalize. Urmează ajungerea la teatru cu vreo trei ore înainte, o cafea, o țigară, repetiție de text, repetiție cu mișcare. Tot timpul rămâi conectat cu piesa și cu personajul.
Dar zilele fără spectacol? „Mi se pare că sunt mult mai activă”, spunea ea. Sală, plimbări, mailuri, castinguri, căutare de piese, lectură. La momentul interviului, găsise o piesă pe care urma să o traducă împreună cu colegii. „E o falsă impresie că ai liber. Meseria asta de actor nu îți permite să fii liber deloc.”
Și mai spunea ceva care rămâne: chiar și după ce ai jucat o seară, nu uiți complet personajul până data viitoare. Te mai gândești, mai descoperi câte ceva. „Este o meserie care nu stagnează sub nicio formă, nu te lasă.”
De ce a ales actoria, sau mai degrabă cum n-a ales-o
Există oameni care povestesc că au ales actoria după o revelație, un spectacol care i-a schimbat, o profesoară care i-a descoperit. Iulia Verdeș nu are o astfel de poveste. Are alta, mai simplă și mai puternică.
„E un mister. Dar dacă stau prea mult departe de ea, mi-e dor de ea, vreau să joc.”
De la trei ani, nu exista sărbătoare fără un moment artistic. Nicio serbare școlară fără cel puțin trei chestii de făcut. Și o amintire din clasa a doua, vara, pe care a povestit-o cu un amuzament evident: a descoperit că vocea îi sună altfel dacă stă în fața ventilatorului și cântă. Și a stat acolo, cu tot părul în vânt, imaginându-se Mariah Carey sau Celine Dion. A făcut pareză facială.
Când a ajuns în liceu, primul lucru pe care l-a întrebat a fost dacă există trupă de teatru. Facultatea a venit firesc, fără ezitare, fără întrebarea tipică adolescenței despre ce vrei să te faci în viață. „A venit totul foarte natural.”
Bucureștiul actriței Iulia Verdeș: haos colorat, cu mult gri și seri fără capăt
Iulia Verdeș s-a născut în București și vorbește despre el cu un amestec de dragoste și luciditate pe care îl au doar oamenii care știu bine un loc.
„E un haos colorat, asezonat cu mult gri, dar plin de contraste.” Și adăuga, cu un zâmbet probabil, celebra sintagmă: „sex, drugs and rock’n’roll. Ăsta este Bucureștiul.”
Dar recunoștea și că orașul s-a schimbat în bine. Nu exista seară fără un eveniment cultural, un concert, un spectacol, o expoziție, o premieră. „S-a dezvoltat foarte frumos cumva, în comparație cu alte orașe din România, dar tot mai e de muncă, în comparație cu alte capitale din lume.”
Când agitația devenea prea mult, evada la bunici în Vâlcea. Stătea câteva zile, își revenea. Și după câteva zile de liniște, deja îi lipsea telefonul, prietenele, mișcarea. „Cum ies din București, am senzația că am tot timpul din lume să fac orice. Cum sunt în București, începe chestia aia: aoleu, sunt în criză de timp.” O contradicție pe care o descria fără să încerce s-o rezolve. Poate pentru că nu poate fi rezolvată.
Locurile ei preferate din oraș, la momentul interviului: Stadio Restaurant, pentru carpaccio de vită, Energia pentru bere nefiltrată, terasa Baraca din Herăstrău în serile de vară, MNAC, cafeneaua de lângă Antipa, și terasa Modelier de pe strada Duzilor, cu limonadă bună și filme alese cu gust.
Ce o enervează și ce admiră
Ce nu suporta? Atitudinea lui „de mâine”. Oamenii care vorbesc despre revoluție online și nu fac nimic concret. „Când e să facem ceva serios, niciodată nu ne strângem și ne complacem în situație.”
Ce admiră? O categorie aparte, cu o definiție neconvențională: „Admir românii ăia care stau în spatele românilor care sunt în față. Admir românii care nu sunt persoane publice, admir românii care au inițiativă.” Nu a dat nume. A ales să lase spațiu liber.
Când vorbea despre România ca țară, Transfăgărășanul și Transalpina erau argumentele ei. Din 2007, de când și-a luat carnetul, nu a existat vară fără una dintre ele la volan (serpentinele le conducea ea, nu le era pasager). „Când mă întreabă cineva cum e în România, eu le arăt mereu poze de aici. Yes, this is my country.”
life.ro newsletter
Adresa de email *Selectează newsletterele la care vrei să te aboneziLIFE.ro | Stories to InspirePovești la feminin by LIFE.roSăptămânal by Andreea TOMASunt de acord cu abonarea la newsletter-ul LIFE.ro
Folosim Mailchimp pentru gestionarea newsletter-ului. află mai mult despre cum procesează Mailchimp datele.
Despre meserie cu Iulia Verdeș: procesul, nu succesul
Profesorul ei, Ion Cojar, avea o vorbă pe care Iulia Verdeș o citase și care i se potrivea: trebuie să urmărești procesul creației, nu succesul ei. „Dacă procesul e făcut corect, nu vine inevitabil și succesul? Nu cariera e importantă; astăzi ești sus, ai multe proiecte, dar mâine s-ar putea să nu mai joci în nimic și să uite toată lumea de tine. Ținta mea e să îmi fac bine treaba, să îmi fac munca impecabil.”
Vorbea și despre ce lipsea cu adevărat din viața artistică românească, nu fonduri, ci spații. „Unde joc? Nu vorbesc de bărulețe, ci de teatre. Câte cartiere are Bucureștiul? Unde sunt teatrele? Fiecare zonă din Londra are un centru cultural artistic. Unde este teatrul în Berceni? De ce trebuie să se ducă lumea până în centru?” Și mai adăuga că nu știm să facem bani din cultură, nu știm să vindem produse culturale. „Știm să vindem McDonald’s.”
Personajele care o atrag și un fular pe platou
Ca actriță, Iulia Verdeș vorbea cu entuziasm despre provocarea comediei, pe care o considera mai grea decât drama. „Ca să faci un om să empatizeze cu bucuria… Empatizezi mult mai repede cu un om care e trist, iar când pe scenă plângi de nervi și omul din sală trebuie să se amuze, chestia asta este foarte greu de realizat.”
Personajele care o atrăgeau aveau transformări reale, li se întâmpla ceva, erau vii. Și mai spunea ceva neașteptat de dificil pentru mulți actori: „Mi se pare extraordinar de greu să nu vorbești în scenă, doar să asculți.”
Și obiceiul de pe platou, cel cu tricotatul: când știa că are de așteptat, mai ales toamna, scotea andrelele. Câte un fular la fiecare film. „Mă gândeam chiar la o afacere: scarf on set. Aș putea să numesc fiecare fular după personajul pe care l-am avut: unul să fie Eliza, unul Lena…” Fularul purtat în videoclipul trupei Kailash fusese tricotat de ea pe platoul filmului „Ultimul Zburător”.
Citește și: Actrița Emilia Bebu: „Este nevoie de o interogare permanentă asupra lumii în care trăim”
Iulia Verdeș este, după propriile cuvinte, „secretoasă în privința proiectelor în desfășurare”. Nu anunță ce urmează, nu promite dinainte. Face, și după aceea se vede.
Poate că și asta e parte din filozofia ei: procesul înainte de succes, autenticitatea înainte de imagine, prezența înainte de plan.
Și câte un fular la fiecare nouă experiență, ca să nu uiți de unde ai venit.
Foto: Facebook
